If you want something done …

…do yourself este o replica din Al 5-lea element a personajului interpretat de Gary Oldman. Am vazut filmul de cel putin 10 ori si in mare parte il stiu pe de rost, insa nu intentionez sa fac acum o recenzie. Tema de azi o reprezinta mai mult sau mai putin tot mesterii.
In majoritatea cazurilor rezultatul colaborarii cu o echipa de mesteri nu e cel mai fericit si doar faptul ca suntem obisnuiti sa coboram mult stacheta ne face sa ne declaram multumiti. Sa nu fiu inteles gresit: stiu ca sunt unii “tatici” pe felia lor, insa daca o depasesc atunci e vai si amar. De exemplu tin minte cum in 2004 a venit o echipa din care unul stia la perfectie sa dea jos un calorifer de fonta. Asta era felia lui. Si cu cat avant s-a aruncat asupra caloriferului, si ce bine stia sa manevreze cheia franceza, cu ce forta, in ce unghi; stia pana si cum sa-si asorteze mimica cu fiecare rotatie a cheii, pentru a crea cea mai buna impresie artistica. Ceea ce evident nu stia era ca trebuie oprita apa pe coloana inainte de a demonta un calorifer asa ca un gheizer de toata frumusetea s-a aruncat peste zugraveala proaspata a camerei. Imi imaginez ce contrariat trebuie sa fi fost in momentul cand era dat in suturi afara din casa ca doar el isi facuse partea lui ireprosabil. Ce, era vina lui ca Dorel, specialistul in opritul apei era in concediu ?!
Asta este, cu totii gresim, insa unii nu vor in ruptul capului sa recunoasca si gasesc explicatii exterioare pentru orice esec de-al lor. Asa si cu tamplarul chemat pentru a ne face o usa glisanta de lemn la iesirea spre terasa casei. Rezultatul a fost nici prea prea, nici foarte foarte dar am fi fost foarte multumiti daca nu ar fi crapat usa inca din prima saptamana. Tamplarul s-a jurat ca el lucreaza numai cu lemn uscat si probabil ca am tinut noi usa in ploaie. Cum lucrarea fusese deja achitata nu a mai onorat invitatia de a ne lumina si pe noi cum se poate tine o usa glisanta din interior in ploaie.
Deci sunt tot felul de mesteri: unii care vor, dar nu pot, unii care pot, dar nu vor, unii care sunt doar neatenti si altii care sunt de-a dreptul nesimtiti.
Acum o saptamana discutam cu prietenul Razvan la mine pe terasa la o bere (de fapt au fost 5 si Raz m-a jignit oferindu-se sa-si plateasca partea lui) pe tema mesterilor si a diferentei de mentalitate dintre noi si alte natii. Noi suntem obisnuiti sa chemam niste “specialisti” sa ne rezolve problemele desi de multe ori ne-am descurca si singuri si chiar cu un randament mai bun. Ambitionat de Raz mi-am propus un experiment: sa cobor tavanul in baia de servici montand unul de rigips. Ce putea fi asa complicat ? La o adica neatent sau nesimtit puteam sa fiu si eu, de ce sa chem pe altcineva ?
Primul pas a fost achizitionarea materialelor. M-am dus la Univops si cu un aer de guru in constructii am intrebat: “oare ce-mi trebuie pentru un tavan fals ?” Si asa m-am ales cu o placa de rigips verde, profile metalice UD si CD, dibluri, suruburi autofiletante de nu stiu ce tip, alte suruburi de nu stiu ce tip, ceva plasa pentru imbinari, material pentru tencuit, vopsea lavabila, poloboc, scule pentru tencuit si zugravit (daca am uitat vreo piesa ii cer scuze).
Si iata ca venise si ziua cea mare: sambata 18 octombrie (intamplator si ziua mea de nastere – da, multumesc pentru urari), ziua in care ma pregateam de botezul ca mester. Prima problema care s-a ivit a fost ca tavanul trebuia pus undeva la 2,40 m iar eu am doar 1,78 m. Solutia cea mai la indemana a fost sa scot de la naftalina o scara, cam subreda ce-i drept, ce zacea prin garaj. Laura nu a fost incantata de idee si, inainte de a pleca de acasa m-a pus sa promit ca nu o sa ma urc neasistat pe scara. Am promis, ce era sa fac, insa doar gandul la felicitarile si admiratia ce urma sa le obtin m-au facut sa incalc promisiunea.
Conform pasilor din tutorialul gasit pe net despre cum se monteaza un tavan de rigips, am trasat mai intai linia de nivel unde urmau sa fie montate profilele UD, am taiat profilele la lungimea dorita urmand sa dau gauri pentru dibluri. Cu fiecare urcare si coborare reusite de pe scara, atentia mea tindea sa scada si la un moment dat a ajuns la un nivel care i-a permis scarii sa se revolte. Sa va spun voua aici ca e o scara subreda si buna de nimic e una, dar sa fac acest lucru de fata cu ea si cu alte persoane se pare ca a afectat-o intr-un mod iremediabil. Am simtit acest lucru dupa ura cu care a incercat sa ma arunce in geamul de la baie in momentul in care m-a prins cu garda jos. Se spune ca inainte sa mori iti trece toata viata inaintea ochilor. Mie mi-a trecut doar un zid si partial tavanul asa ca am rasuflat usurat: “ufff … o sa scap”. A urmat o ciocnire violenta intre mana mea si geam, mana avand in cele din urma castig de cauza, dar nu inainte ca geamul muribund, cu un ultim efort, sa plaseze strategic niste taieturi, dintre care cea mai perversa a fost cea din cot, destul de adanca incat sa nu mai pot indoi mana, insa fara a-mi afecta abilitatea de a tasta, deci fara speranta unui eventual concediu medical.
Insa nu taieturile au durut cel mai tare, ci esecul meu ca mester, precum si acel “ti-am spus eu” aruncat de Laura.
In schimb colegii de serviciu s-au solidarizat cu mine si am inceput sa jucam ping-pong cu mana stanga (in caz ca cineva va traduce acest text pentru sefii din Germania fac precizarea ca am jucat doar in pauza de masa sau in cea pentru odihna ochilor, prevazuta de legea in vigoare).
Oricum, nu ma dau batut in urma acestei experiente ... acum ca tot am cumparat materialele. O sa am grija sa-i aduc la cunostiinta scarii ca vine iarna si am nevoie de lemn de foc, poate poate o mai imbunez. Iar daca o sa am parte de alta aventura, macar o sa am material pentru urmatorul episod.